Adolescentul de pe marginea bazinului vrea să fie cel mai rapid înotător din lume. Are 17 ani, 1,90 metri și un zâmbet șmecheresc. Își netezește casca peste părul tuns scurt și își ascunde ochii căprui în spatele ochelarilor. Își potrivește bine tălpile pe blocstart, își întinde deasupra capului mâinile lungi, cu o deschidere de 2,05 metri, apoi le scutură de câteva ori.
Adolescentul e David Popovici și e la antrenament de la 6:30 dimineața, ca în fiecare zi. Programul acestei marți de mai include patru sprinturi de 100 de metri liber. Pe blocstart, îndoaie piciorul drept în față și stângul în spate, la 90 de grade. Respiră, se apleacă, iar când aude Șiii, urmat de un fluier scurt, plonjează și dispare sub apă.
Fluierul vine de la Adrian Rădulescu, antrenorul de 32 de ani care merge de-a lungul bazinului cu cronometrul în mână, privindu-i atent mișcările brațelor care străbat apa, loviturile din picioare care împrăștie spumă în jur, poziția coatelor. Vede la David aceeași ușurință de-a înota pe care a observat-o încă de la 9 ani, când a început să-l antreneze. După primul bazin de 50 de metri, se întoarce în ritm cu el, oprește cronometrul și notează timpul într-o agendă cu coperte groase.
Rădulescu îi avertizase pe David și pe partenerul lui de antrenament, Dragoș Ghile, că azi vor face un set intens, în ritm de cursă, care o să-i macine. Urmează o vară cu competiții importante, inclusiv ultimele la juniori, așa că acum e momentul să înoate până la epuizare.
După prima sută, David se oprește la marginea culoarului gâfâind. Zâmbetul i-a dispărut. Are cinci minute pauză până la următorul sprint, așa că iese din bazin și își reia poziția. Înainte să plonjeze înapoi, se lovește de câteva ori pe brațe și pe picioare, cum face și înainte de concursuri. Cum a făcut și vara trecută la Tokyo, când a fost cel mai tânăr concurent din două finale olimpice și al patrulea cel mai bun din lume la 200 de metri liber.
Tot vara trecută a devenit cel mai rapid înotător sub 18 ani pe suta de metri din istorie. Pe plan național, domina deja de câțiva ani, dar de vara trecută nu mai e doar un licean care înoată repede, ci înotătorul despre care se scrie că e o revelație, copilul minune al sportului românesc, un fenomen al natației mondiale. E cel despre care alți înotători spun că un astfel de talent se naște la 100 de ani.
După al doilea sprint, îmbrățișează marcajul care delimitează culoarele, odihnindu-se pe el. Se ridică pe marginea bazinului și rămâne câteva minute cu picioarele în apă și capul aplecat în față. Gâfâie, pentru că simte că nu mai are aer. Își lovește din nou pieptul, umerii și picioarele cu palmele, apoi revine la start, lăsând picături de apă în urmă.
Suferă acum, ca să poată fi rapid în concursuri. De exemplu, la Campionatele Mondiale de la Budapesta, care încep pe 18 iunie, primele lui Mondiale de Seniori în bazin olimpic și cea mai importantă competiție din vara asta.
La puțin timp după, va fi imaginea Europenelor de Juniori (5-10 iulie), găzduite chiar de România, în noul bazin de la Otopeni, unde își dorește să vadă mulți spectatori și să obțină un rezultat important cu ștafeta. Pe 18 august va încerca să înoate repede la Europenele de Seniori de la Roma, iar pe 30 august la Mondialele de Juniori din Lima, ultima competiție de juniorat pentru înotătorul care pe 15 septembrie împlinește 18 ani.
E o vară chiar mai încărcată decât cea olimpică din 2021. Dar de asta se dă jos din pat la răsărit șase zile pe săptămână, chiar și în diminețile în care e întuneric și ar mai zăbovi sub plapumă. De asta se culcă până în 9:30 seara, deși ar mai sta la telefon cu prietena lui. De-asta își vede rar prietenii, petrece mai mult timp la bazin decât acasă și se antrenează „fără jumătăți de măsură”, pentru că știe că „trebuie să te duci cât de tare poți”. De fiecare dată.
fotografii de Matei Buță
Așa plonjează și în al treilea sprint, cronometrat din nou de Rădulescu. La final se ridică iar pe margine și se întinde cu totul pe spate, cu mâinile sub cap și picioarele atârnând în apă. Nu se gândește decât că îl dor al naibii de tare. Revine în șezut și-și sprijină capul în mâini, până aude din spate vocea antrenorului: „Hai”. Se stropește cu apă pe față și se întoarce, pentru ultima oară, la blocstart.
Vine după câteva zile de antrenamente grele, așa că e normal să nu aibă timpi prea grozavi. Acum, cel mai relevant vector e intensitatea efortului; acidul lactic din sânge, pe care antrenorul i-l măsoară înțepându-l în deget cu un aparat ca un glucometru.
E ultimul sprint, iar la finalul lui David își odihnește capul de colțul bazinului, cu un picior ridicat pe margine. Apoi iese din apă cu mișcări lente. Știe de unde vine durerea intensă pe care o simte, de ce îi vine să vomite, de ce îl ard mușchii, de ce i se încețoșează privirea și îl doare capul. Știe că în corpul lui se creează o stare de acidoză de la efort, iar organismul percepe acidul lactic ca pe ceva ce trebuie eliminat. Tot ce poate face e să respire și să aștepte să-i treacă, vreo 10 minute, ca apoi să revină în apă. Se așază pe o bancă de lemn, cu prosopul în cap. Apoi se întinde cu totul pe jos.
Vă invităm să citiți continuarea pe lead.ro
