Despre realitatea subiectivă
Pedagogia spune că înaintea scopului, înaintea obiectivelor finale, intermediare sau operaționale, există un ideal. Idealul nu este 100% fundamentat în real și nici nu are un caracter concret, însă el este cel care activează motoarele voinței și, așa cum spunea Schopenhauer în Fundamentele Moralei: ”Este plăcută constatarea că voința la om este singurul element real, esențial, în timp ce inteligența rămâne secundară”.
Am observat de-a lungul timpului, la unii antrenori cu experiență de decenii (și chiar ei au fost unii dintre cei cărora le-a reușit rezultatul și la finalul ciclurilor olimpice) trei aspecte foarte interesante: 1) o înțelepciune a îndoielii, 2) o naivitate în speranță și, 3) (și poate cel mai important), o modestie a propriei valori. Am să le explic pe rând.
Înțelepciunea îndoielii și a incertitudinii
Pe întreg parcursul pregătirii sportive acești antrenori și-au pus la îndoială propria planificare, propriile credințe și chiar convingeri, manifestând o flexibilitate extraordinară în planificare și replanificare. Au avut un dialog permanent, în primul rând, cu ei înșiși, dialog în care s-au întrebat dacă ceea ce fac, fac bine și, atunci când au avut îndoieli și-au activat mai mult simțurile și au ASCULTAT în jurul lor: sportivii, terți, oameni cu influență, oameni de rând (practic, oricine avea orice tip de informație cu semnificație pentru ei) și și-au răspuns și au mers înainte.
Nici un moment nu au mers în orb, ci cu lupa. Dar nu au mers înainte cu frică, au mers înainte cu credință în sportivi, în ei, dar și în altceva. Pentru că înțelepciune înseamnă cumpătare, prudență și moderație, experiența i-a învățat să găsească măsura în lipsa de măsură specifică performanței de înalt nivel și, tot ea, i-a învățat să anticipeze lucrurile și să încerce să înțeleagă chiar și în lucrurile cu adevărat dureroase pentru ei – semnalul profund de alarmă pe care sportivii îl trăgeau, dându-și sau nu seama. Profunzimea în căutarea cunoașterii în raport cu sportivii pe care îi antrenau, i-a făcut să identifice echilibrul în dezechilibru și măsura în exces.
Naivitate în speranță
Când toate semnele prevesteau un nou eșec, copilul din ei (antrenorii despre care vorbim) a ieșit la suprafață cu candoarea ludicului, cu dorința de joacă, cu o curiozitate a necunoscutului. Nu s-au prăbușit, ci au devenit mai creativi. Nu s-au resemnat, s-au reactivat în voință.
Atunci când toate lucrurile păreau că merg în direcția greșită, criza a fost transformată în noutate, în curajul riscului și în credința capacității de a reinventa și de a se reinventa. Nici o clipă nu au abandonat lupta, ci au luptat cu arme care au activat ludicul. Nu s-au speriat, ci au avut curajul activării de noi resurse. Nu au dat semnificații apocaliptice evidentului, ci au resemnificat în speranță.
Modestia propriei valori
Acești antrenori extraordinari nu au epatat vreodată, nu au fost nicicând autosuficienți. Deși experiența și rezultatele îi recomandă ca experți unici, ei au vrut și au avut capacitatea de a lucra în echipă. Nu sunt singurii de-a lungul timpului, dar sunt exemplele acestui ciclu olimpic.
Sunt cei care nu au luat decizii fără să-i asculte pe cei din jur, nu s-au centrat pe ei înșiși; nu au vrut să obțină gloria – singuri, ei au vrut s-o împartă cu ceilalți. Îmi spunea cineva: ”Da, pentru că ei nu mai aveau ce pierde.” Într-adevăr, pentru că atunci când nu mai ai ce pierde, devii autentic. Până la urmă despre asta este vorba: calitatea cea mai importantă a unui antrenor la nivel de înaltă performanță este modestia propriei valori, tradusă în autenticitate, în firesc, în a avea măsură.
În contextul în care sportivul este predestinat exceselor, lipsei de măsură, pentru că îi este rezervat un destin excepțional, antrenorul trebuie să contrabalanseze prin modestie și măsură. Pentru că au știut către ce tind, aceștia au știut să selecteze din mediu resursele care le-au fost necesare și adecvate.
Pe rând, sau în diade, caracteristicile aduse în discuție le-am observat în rândul majorității antrenorilor de loturi olimpice însă, împreună, toate trei s-au dinamizat și au făcut diferența prin ideal, acel altceva. Aspectul comun pentru antrenori oferiți drept exemplu a fost capacitatea ca pentru idealul stabilit emoțional al începutului de drum, să sacrifice lucrurile mai puțin importante pentru că idealul a fost acela care a determinat performanța.
