Încrederea în sport. Secretul din culisele performanței

Încrederea este ca un combustibil invizibil al performanței sportive. Atunci când există, totul pare posibil, iar când lipsește, și cele mai simple sarcini pot părea imposibile. În sport, încrederea – sau ceea ce psihologii numesc „self-confidence” – este un predictor puternic al succesului (Vealey, 2009).

Încrederea, în sport, poate fi definită drept credința fermă a sportivului în capacitatea lui de a-și atinge obiectivele (Vealey, 2009). Ea nu înseamnă neapărat siguranța de a câștiga, ci siguranța de a face tot ce-i stă în putință și de a-și pune în valoare potențialul. De exemplu, un tenisman care știe că și-a pregătit serviciul până la perfecțiune poate intra pe teren cu convingerea că va face față presiunii, chiar și împotriva unui adversar redutabil. Importanța încrederii este subliniată de nenumărate studii: sportivii care cred în forțele lor tind să fie mai perseverenți, mai creativi și mai puțin afectați de stres (Williams & Krane, 2015). În plus, încrederea reduce riscul de eșec autoindus (autosabotare) – celebra „prăbușire” când un sportiv talentat pierde meciul pentru că nu mai crede în el însuși.

4 categorii principale – sursă a încrederii:

1. Performanțele anterioare – experiențele de succes sunt cea mai puternică sursă de încredere. Dacă un alergător a câștigat curse importante, va porni cu mai multă siguranță la startul următoarei.
2. Auto-reglarea și pregătirea – antrenamentele temeinice și simțul controlului asupra propriei evoluții (prin rutine de antrenament, strategii mentale) cresc încrederea (Dosil, 2005).
3. Sprijinul social – antrenorii, colegii de echipă și familia pot influența semnificativ încrederea sportivului prin feedback și suport (Brewer, 2009).
4. Vizualizarea și dialogul intern – tehnici precum vizualizarea performanțelor de succes și limbajul intern pozitiv contribuie la consolidarea încrederii (Williams & Krane, 2015).

Încrederea crește șansele de succes, iar succesul consolidează la rândul lui încrederea 

Aceste surse arată că încrederea nu este un dar cu care te naști, ci un „mușchi mental” care poate fi antrenat zilnic. Există o relație circulară între încredere și performanță: încrederea crește șansele de succes, iar succesul consolidează la rândul lui încrederea (Vealey, 2009). Sportivii cu un nivel ridicat al încrederii tind să-și îmbunătățească performanțele mai rapid decât cei care au îndoieli raportate la propriile capacități (Feltz, 2007). Această spirală ascendentă este susținută și de „efectul Pygmalion” – așteptările ridicate ale antrenorului pot crește încrederea sportivilor și, implicit, performanța (Horn, 2002).

Antrenorii au un rol esențial în dezvoltarea și protejarea încrederii sportivilor. Prin feedback-ul oferit, ei pot construi un climat de „încredere colectivă” (Carron et al., 2005). Un antrenor care subliniază progresul, mai degrabă decât greșelile, hrănește încrederea. Spre exemplu, un antrenor de baschet care remarcă evoluția jucătorului la recuperare, chiar dacă acesta a ratat coșuri importante, trimite un mesaj clar: „Ești valoros și progresezi”. De asemenea, este necesar ca sportivii să beneficieze de un mediu în care se simt apreciați și investiți cu încredere (Duda & Balaguer, 2007).

Există și capcana unei încrederi „false” sau umflate artificial – o încredere nefundamentată pe pregătire reală sau pe succese anterioare (Dosil, 2005). Aceasta poate duce la neglijarea antrenamentului și la performanțe sub așteptări. De aceea, încrederea veritabilă se clădește pe muncă și experiențe concrete, nu doar pe gândire pozitivă.

Pentru copii și adolescenți, încrederea joacă un rol deosebit, influențând nu doar performanța, ci și dorința de a continua sportul (Wiese-Bjornstal et al., 2009). La această vârstă, antrenorii și părinții trebuie să acorde o atenție specială la modul în care validează efortul și la felul în care gestionează eșecurile. Mesajele de tip „E ok să greșești, important e să încerci din nou” sunt mai utile decât etichetările negative („Nu ești bun la asta!”).

Încrederea în sine este un fundament al reușitei sportive, dar și un indicator al sănătății mintale a sportivului. Un sportiv care crede cu adevărat în el va fi mai curajos, mai creativ și mai fericit pe teren – iar asta e, de fapt, cel mai frumos trofeu pe termen lung, pentru ca sportul este despre o creștere frumoasă și armonioasă.

Referințe

1. Brewer, B. W. (2009). Sport Psychology. Chichester, UK: Wiley-Blackwell.
2. Carron, A. V., Bray, S. R., & Eys, M. A. (2005). Team cohesion and team success in sport. Journal of Sports Sciences, 20(2), 119–126.
3. Dosil, J. (2005). The Sport Psychologist’s Handbook: A Guide for Sport-Specific Performance Enhancement. Chichester, UK: John Wiley & Sons.
4. Duda, J. L., & Balaguer, I. (2007). Coach-created motivational climate. În S. Jowett & D. Lavallee (Eds.), Social Psychology in Sport (pp. 117–130). Champaign, IL: Human Kinetics.
5. Feltz, D. L. (2007). Self-confidence and sports performance. În G. Tenenbaum & R. C. Eklund (Eds.), Handbook of Sport Psychology (3rd ed., pp. 278–294). Hoboken, NJ: John Wiley & Sons.
6. Gould, D. (2016). Goal setting for peak performance. În J. M. Williams & V. Krane (Eds.), Applied Sport Psychology: Personal Growth to Peak Performance (7th ed., pp. 188–206). New York, NY: McGraw-Hill.
7. Horn, T. S. (2002). Coaching effectiveness in the sport domain. În T. Horn (Ed.), Advances in Sport Psychology (2nd ed., pp. 309–354). Champaign, IL: Human Kinetics.
8. Vealey, R. S. (2009). Confidence in sport. În B. W. Brewer (Ed.), Sport Psychology (pp. 43–52). Chichester, UK: Wiley-Blackwell.
9. Wiese-Bjornstal, D. M., LaVoi, N. M., & Omli, J. (2009). Child and adolescent development and sport participation. În B. W. Brewer (Ed.), Sport Psychology (pp. 97–112). Chichester, UK: Wiley-Blackwell.
10. Williams, J. M., & Krane, V. (2015). Applied Sport Psychology: Personal Growth to Peak Performance (7th ed.). New York, NY: McGraw-Hill.