Motivația în sport este un construct complex, însă esențial pentru atingerea performanței și menținerea bucuriei de a practica. Am văzut cum motivația intrinsecă – alimentată de pasiune și interes autentic – este combustibilul cel mai durabil pentru succesul sportiv, în timp ce motivația extrinsecă poate fi un stimulent util, dar trebuie folosită cu grijă pentru a nu submina plăcerea jocului.
Teoria autodeterminării
Self-Determination Theory, SDT oferă un cadru științific important pentru a înțelege motivația în sport. Potrivit SDT, calitatea motivației unui individ se află pe un continuum de la motivație controlată la motivație autodeterminată, în funcție de motivațiile intrinseci vs. extrinseci și de modul în care acestea au fost internalizate (Deci & Ryan, 2000; Ryan & Deci, 2000).
La un capăt al continuumului se află amotivarea – lipsa totală de motivație, când sportivul nu mai găsește nici un sens în activitate. Mai departe apar formele de motivație extrinsecă, ordonate de la cele mai extern reglate (de exemplu, sportivul se antrenează doar pentru a evita sancțiuni sau pentru că „trebuie”) până la cele mai internalizate (de exemplu, sportivul se antrenează pentru că recunoaște importanța sportului pentru sănătatea sau dezvoltarea sa personală).
În fazele mai avansate de internalizare, motivele extrinseci devin aliniate cu valorile personale ale sportivului – cum ar fi reglarea identificată (când sportivul vede utilitatea antrenamentelor) și reglarea integrată (când sportul face parte din identitatea sa) (Ryan & Deci, 2000). La celălalt capăt al continuumului regăsim motivația intrinsecă pură, în care activitatea este desfășurată de dragul ei, cu sentiment deplin de autonomie și plăcere.
Autonomie, competență și relaționare
Un element central al teoriei autodeterminării este ideea că satisfacerea a trei nevoi psihologice de bază – autonomie, competență și relaționare – conduce la o motivație de tip intrinsec mai puternică și la bunăstare psihologică (Deci & Ryan, 2000).
Autonomia se referă la nevoia sportivului de a simți că are control și alegere în ceea ce face (de exemplu, să simtă că practică sportul pentru că el își dorește, nu pentru că este forțat).
Competența reprezintă nevoia de a se simți capabil și eficient – sportivii doresc să simtă că pot progresa, că stăpânesc abilitățile necesare și că reușesc să facă față provocărilor.
Relaționarea (sau apartenența) implică nevoia de a simți conexiune cu ceilalți – sprijin din partea coechipierilor, a antrenorilor, o camaraderie care oferă sens și context eforturilor depuse.
Când antrenorii și mediul sportiv satisfac aceste nevoi (de exemplu, oferind sportivilor un grad de alegere și voce – satisfăcând autonomia; stabilind provocări graduale și feedback pozitiv – satisfăcând competența; și creând un spirit de echipă și suport emoțional – satisfăcând relaționarea), motivația sportivilor devine mai autodeterminată.
Ei vor participa din proprie inițiativă, vor fi mai pasionați și rezilienți la stres, comparativ cu situațiile în care se simt controlați sau neapreciați (Mageau & Vallerand, 2003; Ryan & Deci, 2000). Numeroase studii confirmă că satisfacerea acestor nevoi fundamentale în sport duce la creșterea persistenței, scăderea riscului de epuizare psihică (burnout) și o experiență sportivă mai împlinită (Williams & Krane, 2015).
Practic, teoria autodeterminării oferă o explicație pentru de ce unii sportivi sunt auto-motivați și entuziaști, în timp ce alții, aflați în medii mai restrictive, își pierd interesul: totul ține de gradul în care mediul psihosocial al sportivului (antrenor, echipă, familie) îi împlinește nevoile psihologice de bază.
