Motivația reprezintă forța internă care îi determină pe sportivi să își atingă potențialul maxim și să persevereze în antrenamente și competiții. Este acel impuls care face diferența între a abandona în fața primului obstacol și a continua cu pasiune, încredere și speranță până la linia de sosire.
Un exemplu în acest sens al puterii motivației vine de la celebrul fotbalist Lionel Messi, care a afirmat: „Banii nu mă motivează… Motivația mea vine din plăcerea de a juca; dacă n-aș fi plătit, aș juca oricum gratis” – subliniind astfel importanța motivației intrinseci, bazate pe iubirea pură pentru sport (Williams & Krane, 2015). În psihologia sportului există o preocupare constantă și intensă în studierea motivației pentru că influențează nu doar performanța, ci și satisfacția sportivilor, persistența lor în activitate și sănătatea mintală pe termen lung (Brewer, 2009; Dosil, 2005).
Motivație intrinsecă vs. motivație extrinsecă
Un prim aspect esențial este distincția dintre motivația intrinsecă și motivația extrinsecă. Motivația intrinsecă se referă la a practica un sport de dragul activității în sine – din plăcere, interes, bucurie sau provocarea pe care o oferă. Un sportiv motivat intrinsec simte satisfacție personală din antrenament și competiție, indiferent de recompensele externe. De exemplu, un alergător de maraton poate iubi pur și simplu senzația de a alerga și de a-și depăși propriile limite.
În contrast, motivația extrinsecă implică a fi împins de factori externi, precum recompense materiale (premii în bani, trofee), recunoaștere socială (laude, faima) sau constrângeri (presiunea părinților, teama de pedeapsă). De pildă, un tânăr fotbalist poate fi motivat extrinsec dacă joacă doar pentru o bursă sportivă sau pentru a mulțumi așteptările altora.
Deși ambele tipuri de motivație pot energiza comportamentul, ele diferă ca impact. Motivația intrinsecă este adesea asociată cu angajament de lungă durată, creativitate sporită în joc și o satisfacție mai mare (Ryan & Deci, 2000). Sportivii motivați intrinsec tind să se bucure de procesul de antrenament, să facă față mai bine provocărilor și să persiste chiar și în absența recompenselor imediate.
Pe de altă parte, motivația extrinsecă poate fi eficientă pe termen scurt – de exemplu, un bonus financiar poate stimula efortul unui jucător într-un meci important. Totuși, cercetările arată că recompensele extrinseci excesive pot submina motivația intrinsecă dacă sportivul ajunge să se concentreze doar pe premiu în loc de plăcerea jocului (Ryan & Deci, 2000; Williams & Krane, 2015).
Cu alte cuvinte, dacă un comportament era inițial făcut din pasiune, iar apoi se introduc brusc recompense materiale pentru acel comportament, entuziasmul autentic poate scădea. Din acest motiv, antrenorii și cluburile trebuie să găsească un echilibru: motivația extrinsecă (precum obiectivele de rezultat, medaliile, aprecierile publice) poate completa motivația intrinsecă, dar nu ar trebui să o înlocuiască. Ideal este să se integreze motivele extrinseci cu cele intrinseci – de exemplu, un sportiv poate urmări câștigarea unui campionat (motivație extrinsecă) pentru că prețuiește provocarea și progresul personal obținut pe parcurs (motivație intrinsecă).
