Climatul motivațional creat în jurul sportivului – fie el orientat spre îmbunătățire sau strict spre învingerea adversarilor – colorează experiența de zi cu zi a antrenamentului și competiției, influențând dorința sportivului de a se implica total. Iar în centrul tuturor acestor factori se află antrenorul, a cărui viziune și comportament pot aprinde scânteia motivației sau, dimpotrivă, o pot stinge.
Antrenorul este adesea arhitectul din umbră al motivației unei echipe sau a unui sportiv. El sau ea poate insufla pasiune și încredere – sau, dimpotrivă, poate stinge entuziasmul prin atitudini nepotrivite. Literatura de specialitate subliniază că stilul de leadership al antrenorului și comportamentele sale zilnice influențează direct motivația sportivilor (Dosil, 2005; Mageau & Vallerand, 2003). În termeni practici, antrenorul acționează ca un mediator între cerințele sportului și nevoile psihologice ale sportivilor.
Un concept-cheie este sprijinul autonomiei: atunci când antrenorii le oferă sportivilor un anumit grad de alegere, îi ascultă și le iau în considerare perspectivele, sportivii simt că opinia lor contează și devin mai motivați din interior. De exemplu, un antrenor de atletism ar putea implica sportivii în planificarea parțială a programului de antrenament – întrebându-i ce exerciții preferă sau stabilind împreună obiective intermediare. Acest tip de abordare îi comunică sportivului: „Încrederea mea în tine este suficient de mare încât să ai un cuvânt de spus în propriul parcurs”.
Cercetările indică faptul că un stil de coaching autonomie-susținător crește motivația intrinsecă, performanța și satisfacția sportivilor (Mageau & Vallerand, 2003; Ryan & Deci, 2000). Prin contrast, un antrenor autocrat și controlant, care dictează totul fără explicații, folosește exclusiv comenzi de tip „facem așa pentru că spun eu” și ignoră feedback-ul sportivilor, poate genera rezistență și demotivare. Sportivii sub un astfel de regim se pot simți ca niște executanți robotizați, jucând de frica consecințelor, nu din dorința de a excela.
Feedback și recompense
La fel de important este modul în care antrenorul oferă feedback și recompense. Un feedback eficient, centrat pe efort și progres (“Ai făcut o treabă bună că te-ai concentrat până la final, chiar dacă a fost greu!”) consolidează încrederea sportivului în propriile capacități (competență) și îl motivează să continue munca.
Recompensele și laudele trebuie gestionate atent: aprecierea publică a reușitelor este benefică, însă favoritismul sau lauda excesivă doar a rezultatelor (ignorând efortul) poate transmite mesaje greșite echipei. De exemplu, dacă un antrenor laudă doar jucătorul care a marcat cele mai multe goluri și ignoră contributiile “muncitorilor tăcuți” din apărare, cei din urmă ar putea simți că efortul lor nu contează, pierzându-și motivația.
Totodată, modul de gestionare a greșelilor de către antrenor este definitoriu: o abordare constructivă („Ai ratat această execuție, haide să vedem împreună ce putem îmbunătăți”) păstrează motivația, pe când țipetele și criticile jignitoare pot sădească teama de eșec și evitarea riscurilor.
Empatia și sprijinul emoțional
Nu în ultimul rând, empatia și sprijinul emoțional oferite de antrenor contribuie la motivație. Atunci când sportivii simt că antrenorului îi pasă de ei ca oameni, nu doar ca performeri, se creează un mediu de încredere și loialitate. De pildă, un antrenor care își întreabă sportivii cum se simt, le cunoaște problemele cu școala sau familia și le oferă încurajare când trec prin perioade dificile, cultivă o relație strânsă.
Această relaționare (una din nevoile de bază menționate anterior) îi face pe sportivi mai dispuși să depună eforturi deosebite, din respect și dorința de a nu dezamăgi pe cineva care îi susține. În schimb, un antrenor distant sau nedrept (de exemplu, care favorizează anumiți sportivi pe criterii subiective) poate genera frustrări care să scadă motivația întregului grup.
În practică, rolul antrenorului în motivarea sportivilor se traduce prin crearea unui echilibru delicat: disciplină și exigență, dar și suport și înțelegere. Antrenorul eficient stabilește așteptări înalte, însă realiste, comunică clar obiectivele, oferă feedback constant și pozitiv, implică sportivii în procesul decizional când este posibil și cultivă un climat de echipă unită. Prin aceste acțiuni, el devine un lider motivațional care inspiră sportivii să își dorească ei înșiși succesul, nu doar să îl obțină de dragul altcuiva (Dosil, 2005; Brewer, 2009).
Pentru antrenori și sportivi deopotrivă, mesajul practic este clar: cultivarea unei motivații intrinseci puternice, susținută de un mediu pozitiv, conduce nu doar la rezultate mai bune, ci și la o experiență sportivă mai plăcută și împlinită. Antrenorii pot favoriza acest lucru concentrându-se pe progres, efort și pasiune pentru joc, oferind sprijin și autonomie sportivilor, și încurajând o mentalitate de dezvoltare continuă.
Sportivii, la rândul lor, pot încerca să își reamintească de ce au început acel sport – bucuria mișcării, prietenia, provocarea – și să își alinieze obiectivele extrinseci (precum medaliile) cu valorile lor interioare. În ultimă instanță, un sportiv motivat corespunzător va găsi resursele să se autodepășească, iar un antrenor care înțelege mecanismele motivației va șlefui nu doar campioni, ci și oameni pasionați de ceea ce fac.
Referințe
- Ames, C. (1992). Classrooms: Goals, structures, and student motivation. Journal of Educational Psychology, 84(3), 261–271.
- Brewer, B. W. (2009). Sport Psychology. Chichester, UK: Wiley-Blackwell.
- Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2000). The “what” and “why” of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior. Psychological Inquiry, 11(4), 227–268.
- Dosil, J. (2005). The Sport Psychologist’s Handbook: A Guide for Sport-Specific Performance Enhancement. Chichester, UK: John Wiley & Sons.
- Duda, J. L., & Balaguer, I. (2007). Coach-created motivational climate. În S. Jowett & D. Lavallee (Eds.), Social Psychology in Sport (pp. 117–130). Champaign, IL: Human Kinetics.
- Mageau, G. A., & Vallerand, R. J. (2003). The coach–athlete relationship: A motivational model. Journal of Sports Sciences, 21(11), 883–904.
- Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000). Intrinsic and extrinsic motivations: Classic definitions and new directions. Contemporary Educational Psychology, 25(1), 54–67.
- Williams, J. M., & Krane, V. (2015). Applied Sport Psychology: Personal Growth to Peak Performance (7th ed.). New York, NY: McGraw-Hill Education.
