În orice situație există o parte văzută și o parte nevăzută a lucrurilor. De cele mai multe ori, partea nevăzută ”ascunde” tocmai lucrurile cu adevărat importante. Nu există scurtături către performanță, iar performanța, în orice formă a ei, implică o lipsa de măsură care pe termen lung lasă urme, de cele mai multe ori, adânci. De multe ori, în spatele zâmbetelor sportivilor care aparent funcționează cel mai bine se ascund situații cu adevărat complexe care au determinat excese, compensări și supracompensări – cu funcționalitate sau fără.
Sportivii aparent fără cusur sunt cei chinuiți de cele mai multe conflicte latente
Echipele sau sportivii din această categorie sunt cele cu cele mai multe renunțări, cele mai multe privări și/sau amânări ale obiectivelor generatoare de satisfacție și plăcere. Frustrarea, adică blocarea sau amânarea comportamentului direcționat către atingerea obiectivelor oferă mai multă forță umbrei din spatele comportamentelor manifeste.
Performanța la înalt nivel pare să se asocieze, de multe ori, parțial, mitului lui Sisif. Sportivii care au atins performanțe înalte, care au demonstrat de atâtea ori prin rezultate – la nivel european sau mondial – care au reușit să-și învingă de atâtea ori emoțiile și limitele, dovedind inteligență, oportunism și capacitate de desăvârșire, obținând supremația în fața adversarilor pe durata unui ciclu olimpic sau a mai multor olimpiade, – ”pentru îndrăzneala de a se socoti” mai buni decât adversarii lor, sunt condamnați ca înaintea sau în timpul celui mai important eveniment sportiv să împingă un bolovan uriaș până aproape de vârful unui munte (calificarea la Jocurile Olimpice și/sau calificarea în finalele olimpice).
Pentru unii dintre ei însă, acest demers se încheie fără a reuși să atingă vârful
Imediat ce sportivul pare să-și termine cazna, atingându-și obiectivul pentru care a muncit cel puțin patru ani, bolovanul o ia la vale, iar toată munca depusă este sortită pieirii și este însoțită de sentimentul ”pustiirii”.
Să nu credeți că vreunul dintre sportivii ajunși la Jocurile Olimpice nu a vrut să-și demonstreze capacitățile, nu și-a dorit un rezultat, nu a vrut ”să proptească bolovanul în vârful muntelui”. Cu siguranță, fiecare dintre ei a vrut, doar că un cumul de factori au împiedicat îndeplinirea visului.
De fapt, în realitate, indiferent dacă au obținut rezultatul dorit sau nu, sentimentul ”pustiirii” rămâne, căci odată cu începerea unui nou ciclu olimpic, dacă își continuă cariera sportivă, ”bolovanul o ia la vale, iar munca trebuie luată de la capăt”, cu aceeași sârguință, conștiinciozitate și responsabilitate.
În spatele acestor caracteristici dezirabile de perseverență și continuitate, există niște forțe dinamice dornice de risc, încărcate de pasiune, niște impulsuri ”dornice de a păcăli moartea” cu fiecare element riscant specific performanței de vârf, motivații ascunse, o natură unică și autentică a omului de performanță, o bogăție de resurse, într-un cuvânt – umbra.
Forțele de mediu sau inadvertențele personale cu mediul determină conflicte între și printre motive și motivații, ceea ce pe termen lung generează frică, vinovăție – factori blocanți, uneori paralizanți în performanța sportivă.
Umbra nu este un aspect negativ, așa cum se crede
Umbra reprezintă totalitatea factorilor latenți sau ”nevăzuți” care se dinamizează în spatele manifestului, complementar a ceea ce este vizibil. Tot ea, reprezintă ”natura” autentică a lotului olimpic moștenit sau cu care ne aflăm în proces de continuitate. Fără această umbră nu s-ar întâmpla performanța.
Încercând să manifeste doar acele caracteristici social dezirabile, omul de performanță ar reprima tocmai acele caracteristici de diferențiere, acele atribute unice proprii rezultatelor excepționale. În lipsa umbrei nu ar mai exista talentul, conflictul generator de performanță și nici puterea de a încerca să facem imposibilul posibil. Pentru că principalul conflict care se poate desfășura la nivel de înaltă performanță este între ceea ce suntem și ceea ce și-ar dori ceilalți să fim.
